Salonta

Localitatea Salonta este situată la sud-estul Europei, în câmpia Crişurilor, la 46º 56’ latitudine nordică şi la 21º 38’ longitudine estică.
Este aşezată în partea vestică a României, în sud-vestul judeţului Bihor, fiind a doua după mărime în judeţ, având rang de municipiu.
La ultimul recensământ din anul 2002, numărul locuitorilor oraşului Salonta era de 18 136. Componenţa naţionalităţilor: 10 551 (58%) maghiari, 7 269 (40%) români, 241 (1,3%) rromi, 47 slovaci, 29 alte naţionalităţi. După religie: 9118 sunt reformaţi, 6592 ortodocşi, 1398 romano-catolici, 615 baptişti, 121 greco-catolici, 94 penticostali, 24 evanghelişti, 22 adventişti, 15 unitarieni, alţii sau atei 137. Aproape 40% din populaţie are vârsta peste 60 de ani iar 20% sunt tineri sub 19 ani.
Este un orăşel tipic de câmpie, timp de secole agricultura a fost cel mai important segment economic al aşezării. Are o suprafaţă agricolă de 9313 hectare de teren arabil, 5813 hectare păşune, 245 hectare de fâneţe, 51 hectare de vie şi 18 hectare de grădini cu pomi fructiferi. Pe lângă aceste suprafeţe Salonta mai deţine şi 889,4 hectare de pădure (majoritatea fag şi stejar) în apropiere de oraşul Aleşd, care momentan se află în administraţia Ocolului Silvic Aleşd.
Localitatea are două zone industriale: una pe calea Ghestului, unde găsim industrii de prelucrarea a fierului şi de alimentaţie. Cealaltă zonă industrială se află pe partea sud-estică a oraşului, unde funcţionează fabrici de mobilă, de încălţăminte, de carton şi de prelucrarea cânepii. Amândouă zone se află în dezvoltare, noi investitori îşi propun deschiderea altor întreprinderi. La Salonta sunt înregistraţi 700 de întreprinzători, 270 este numărul micilor meseriaşi, în evidenţe figurează 300 de unităţi comeriale.

Istoricul Salontei

Prima atestare documentară a Salontei, sub numele Zalanta, datează din 1332 şi se găseşte pe lista papală a episcopiei orădene. Denumirea actuală figurează pe o însemnare din 1587. Până la începutul anilor 1600, mica aşezare înconjurată de mlaştini era proprietatea familiei Toldi, având vreo 200-300 de locuitori. În regiune nu avea un rol economic, putem spune că era foarte neînsemnată pe lângă Culişer, aşezare care a înflorit la intersecţia căilor rutiere. În 1598 turcii distrug Cetatea Culişer şi împreună cu ea şi Salonta.
Renaşterea localităţii se leagă de numele principelui Ştefan Bocskai, şi datează din1606. Atunci, principele răsplăteşte 300 de haidoni printr-un act de donaţie, scoţându-i din răndul ţăranilor. Cu aceste privilegii aveau drept de a se stabili şi aveau sarcina de a apăra ţinutul. Primul act de donaţie îi îndreaptă pe haidoni spre cetatea în ruină a Culişerului, dar acolo atacul turcilor este permanent şi de aceea se adresează principelui cu rugămintea ca să le permită să se mute la Salonta, aşezare protejată de mlaştini. La 3 iunie 1606 are loc înregistrarea proprietăţilor haidonilor. Locuitorii din zonă, iobagii de odinioară ai familiei Toldi se mută şi ei, sperând că vor fi mai în siguranţă aici. Sub îndrumarea lui Jothe Gergely ei ridică o cetate pentru propria lor apărare. Astfel, aşezarea neînsemnată până atunci ajunge în curând la rang de oraş de câmpie înfloritor.
Drept recunoştinţă pentru vitejia lor, la 2 august 1607 principele Rákóczi Zsigmond a donat haidonilor pusta Sil şi Barmod. În 1610 salontanii au drept de a strânge vamă pe apele Culişerului şi pe Korhány, în anii următori îşi cumpără terenuri la marginea localităţii, iar în 1625 cumpără toată localitatea de la fostul proprietar, familia Toldi. La 6 octombrie 1636, în timpul luptelor de o însemnătate istorică care au avut loc la Salonta, locotenentul Győri Jacab reuşeşte să-i alunge cu haidonii lui pe turcii care erau în număr mult mai mare. Astfel au reuşit să întărească poziţia principelui Gheorghe Rákóczy I. faţă de Ştefan Bethlen, care se asocia cu turcii. A urmat o perioadă de 22 de ani de linişte, de-a lungul căreia localitatea se întăreşte economic, se dezvoltă biserica şi şcoala. Hotarul a ajuns la 40 mii de iugăre, locuitorii trăiesc în bunăstare. În aceşti ani se plantează o grădină cu viţă de vie, încep să cultive porumbul deja aclimatizat. În jurul anului 1620 locuinţele sunt înconjurate cu ziduri groase, cu făşii late de pământ, cu şanţuri cu apă, iar în 1636 se construieşte turnul central al cetăţii. În 4-5 septembrie 1658, la vestea pregătirii atacului turcesc, la ordinul principelui Gheorghe Rákóczy al II-lea, locuitorii îşi distrug fortăreaţa (atunci devine ciunt turnul).
În 1700 regele Lipót a dat poruncă comitatului Bihor să facă o listă cu localităţile haidone. A ordonat ca toate acele oraşe, care în timpul principilor transilvăneni au fost obligaţi la serviciul militar, să fie scutiţi, să nu fie împovoraţi cu iobăgie, să dea numai dijmă, şi dacă ajung în stare mai bună, să plătească şi taxele obişnuite. Cu aceasta a început degradarea situaţiei haidonilor bihoreni. La 14 martie 1702, Lipót îi dă lui Pál Esterházy ca garanţie Salonta şi încă alte 12 localităţi haidone, astfel ştirbeşte statutul privilegiat al Salontei. În 1762 moşierul obţine în mod fraudulos pusta întinsă, obţinută de salontani prin drepturi strămoşeşti. Locuitorii oraşului nu se pot resemna cu această situaţie. Pornesc un proces împotriva familiei Esterházy. Litigiul ţine până în 1848, când Salonta îşi recapătă drepturile de odinioară.
La sfârşitul secolului al XIX-lea dezvoltarea oraşului ia avânt. Mlaştinile sunt desecate, mărind astfel suprafaţa terenului agricol. Se construiesc şcoli, biserici, instituţii de stat. În aceşti ani, în apropierea bisericii reformate deja existente, se ridică o biserică catolică şi se înfiinţează şi biserica baptistă. În această perioadă viaţa culturală este efervescentă. La sfârşitul secolului apare primul ziar al localităţii, săptămânalul „Salonta şi împrejurimile“. La Salonta funcţionează o tipografie proprie. Există bibliotecă, se organizează poliţia, se înfiinţează o asociaţie caritativă a Crucii Roşii, apoi se înfiinţează spitalul. Din 1908 funcţionează şi o piscină în aer liber, apa este asigurată de o fântână arteziană. Lângă piscină sunt băi cu cadă. Se construieşte calea ferată. Apare îndustria, breasla cizmarilor este înregistrată în 1920, iar peste câţiva ani şi cea a tăbăcarilor. În 1872 „Asociaţia Micilor Industriaşi“ numără aproape 500 de meşteri. În anii 1800, în localitate funcţionează trei mori cu aburi. La 1 octombrie 1895 se înregistrează oficial firma de achiziţie şi de comercializare a animalelor a lui Kemény Simon, care timp de decenii aprovizionează pieţele externe.
Începutul de secol nou aduce un nou val de dezvoltare, aspectul oraşului se schimbă, se dezvoltă. În aceşti ani se construieşte primăria, începe să funcţioneze casa de economii, apar fabrici noi, se înfiinţează diverse asociaţii, au loc spectacole de teatru.
Locuitorii oraşului au fost foarte mândri de fiul localităţii, poetul Arany János. După moartea sa este amenajată o cameră memorială cu obiectele sale personale, după aceea Asociaţia Memorială „Arany“ cumpără Turnul Ciunt, în care se organizează un muzeu permanent din moştenirea lăsată de poet.
Salonta este printre primele localităţi care ridică un monument în memoria ideilor revoluţiei din 1848 şi personajului său principal, Kossuth Lajos. Statuia lui Kossuth a fost inaugurată în centrul oraşului în vara anului 1901.
După primul război mondial aşezarea ajunge sub autoritate românească. Această stare a ţinut 22 de ani. În 1940, conform deciziei de la Viena, oraşul va aparţine Ungariei. Tratatul de pace de la Paris, care a avut loc la 10 februarie 1947, restabileşte graniţele vestice ale României stabilite în 1920; de atunci Salonta aparţine iar României.
Industria şi agricultura oraşului s-au dezvoltat până în zilele noastre.